Satul meu (de Ojovan Victoria)

Hramul satului Varniţa

E toamnă. Păsările călătoare pleacă undeva departe. Zborul lor este îndreptat direct înainte. Ele şi-au luat rămas bun de la baştina sa. Ele ştiu că se vor întoarce la la primăvară, atunci când totul va reînvia, totuşi lacrimile alunecă din ochii lor blajini.

Unii oameni şi ei, la fel ca păsările, îşi iau zborul îndreptându-se spre linia orizontului. Acolo-i coprinde dorul, care le strânge inima atât de puternic încât le este greu să respire, şi-i face ca pe obrajii îmbujoraţi să alunece cristalele sărate. Acestea-i fac pe oameni să-şi aducă aminte de părinţi, de pâinea cea caldă de pe masă, de răsăritul soarelui şi numaidecât de baştina lor natală.

Acolo, unde plouă cu raze de lumină, unde ninge cu zâmbete de prunci, unde soarele răsare şi apune dăruindu-ne dragostea nemărginită – acolo e baştina mea, cuibuşorul meu de neam, satul Varniţa.

Multe suflete Varniţa a primit cu braţele deschise şi a petrecut, multe, cu ochii trişti, dar totuşi datoria noastră, a Vărniţenilor, e să apărăm cu cinste numele de „Varniţa”.

Autor: Ojovan Victoia, anul 2005

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *