În toamna acestui an eu, Gorobîc Dmitri, absolventul Liceul Teoretic Varniţa, am avut drept oaspete pe Dan Mareş, bun prieten din Bucureşti, căruia i-am arătat Varniţa, Benderul şi Tiraspolul. La reîntoarcerea în Bucureşti am povestit cele văzute şi trăite prietenilor lui. Mihai Buzea, unul dintre ascultătorii povestirilor noastre, care scrie pentru revista Caţavencii, inspirat din cele auzite şi nu fără ajutorul iubitului Google a scris el o istorioară despre Liceul Teoretic Varniţa. Am preluat acest articol de pe site-ul revistei deoarece mi-a părut genial (pentru cei ce cunosc mai bine Varniţa: să-l iertaţi pe autor pentru unele idei eronate).

„Pentru iubitorii de turism exotic, Varniţa e destinaţia perfectă, din atât de multe puncte de vedere că nici nu are rost să le enumerăm. De ajuns acolo nu e greu, poate fi însă greu să mai şi pleci, dacă eşti rău de gură şi ai ghinion: de la Chişinău o iei spre Tighina, te îndrepţi vijelios spre punctul de trecere spre Transnistria, treci de vameşii Republicii Moldova, treci şi de „pacificatorii” ruşi (băieţii din armata a 14-a, sunt de treabă, nu-ţi fac probleme), şi înainte de a ajunge la vameşii transnistreni, faci stânga şi dai de oraşul Varniţa.

L-am numit intenţionat „oraş”, pentru că locuitorii au apucături urbane (stau la bloc, freacă netul, etc), deşi aşezarea e mai degrabă un sat, sau, şi mai precis, un cvartal de blocuri plantat în no man’s land, cumva în suburbiile Tighinei (dar la distanţă). Nu e singura curiozitate de-aici: „Noi plătim gazul în ruble transnistrene şi curentul în lei moldoveneşti!”, afirmă  localnicii, cu o mândrie ciudată (la gaz metan e de înţeles, că îi costă la a zecea parte din preţul pieţei; dar la curent?!). Tehnic vorbind, Varniţa aparţine Transnistriei, la fel ca Tighina (sau „Bender”, cum îi spun ei oraşului), deşi e pe malul drept al Nistrului; în practică, autorităţile de la Tiraspol nu au putere aici. Dar nici cele de la Chişinău, aşa că românii din Varniţa sunt, probabil, singurii români fericiţi din toată lumea asta – măcar că-s prinşi la mijloc, într-un conflict absurd şi îngheţat, lor nu le poate spune nimeni ce să facă: ei fac ce au chef, nimic mai mult, nimic mai puţin. Cu minoritarii ruşi se înţeleg perfect, pe ţigani i-au convins să fie cuminţi (nu ştiu cum au făcut), preţurile sunt mici, pensiile sunt plătite cu aurul Moscovei, cei plecaţi la muncă în România şi în Europa trimit bani acasă, ce să mai vorbim, trai pe vătrai. Atâta doar că nu prea vine nimeni pe la ei, asta îi doare. Pe de altă parte, ruşii care ajung aici sunt uluiţi de calitatea literară a rusei vorbite de românii din Varniţa („Voi vorbiţi frumos, nu ca ţăranii ăştia de ucrainieni!”), iar românii de calitatea românei: „Cum de vorbiţi aşa de bine şi fără nici un pic de accent?”, îi întrebi, iar ei te duc să-ţi arate liceul lor, mândria oraşului. Şi cam au dreptate, chiar dacă e cu dus şi-ntors: ce este University of California pentru Berkeley este Liceul Teoretic pentru Varniţa. Adică, fără liceu, Varniţa e nimic, cum e şi Berkeley fără universitate.”

Ana Braghiş, o tânără din raionul Ialoveni, despre satul Varniţa: 

Varniţa – sat scaldat de apele Nistrului, încălzită de soarele Moldovei. Încă de la primele opriri nu se deosebeşte de alte sate moldoveneşti, nici prin drumuri şi nici prin arhitectura tradiţională a caselor. Un element special îi deosebeşte de restul „moldovenilor” – apropierea de hotarul Nerecunoscutei Republici Transnistrene.

Cu o populaţie de 5 mii locuitori, copiii constituie 20 %, tinerii un pic mai puţin. În ultimele 2 decenii de independenţă Varniţa a educat o societete civilă demnă, prea puţin modificată de influenţa regimului „Smirnovist” din vecinătate. Tinerii îşi dezvoltă viziunile europene pe când cei din ПМР se simt strâmtoraţi spre convingerile şi căutările de europenizare.

Tineretul beneficiază de educaţie calitativă în Liceul Teoretic Varniţa, încadrare socială în Asociaţia de Tineret „Şansa” şi democraţie în Consiliul Local al Copiilor şi Tinerilor. Centrul pentru copii „Asclepio” îşi orienteză mijloacele pentru a cultiva tineri sănătoşi, creativi, entuziaşti iar voluntarii de la Corpul Păcii împart experienţa lor cu tinerii activi din Varniţa şi Bender.

Conceptul de a fi tânăr în Varniţa este unul diferit. Majoritatea cunosc limba rusă, ceea ce le asigură accesul în societatea din partea stângă a Nistrului, acolo unde Russia este considerată un garant al stabilităţii şi prosperităţii.

Cu un avânt economic mai bun cei din satul „pietrei de var„ pot lucra în localitate fără a o părăsi. Adesea considerată o poartă pentru contrabanda transnistreană, Varniţa continuă să îşi păstreze un statut de drept şi integritate.

Am ajuns în Varniţa vinerea trecută, seara, după o dimineaţă petrecută la Corpul Păcii pentru a jura şi a mă întâlni cu familia gazdă. După călătoria împreună cu colegul meu voluntar la Corpul Păcii Jeremy, eu, în primul rând am fost dus la noua mea casă. Eram obosit dar şi emoţionat că am ajuns în satul care îmi va fi casă pentru următorii 2 ani. Noua mea mamă gazdă a făcut totul pentur ca eu să mă simt ca acasă: mi-a arătat camera mea nouă şi s-a oferit să-mi pregătească cina după ce m-am acomodat. Eu reede m-am despachetat şi am mers să-mi aranjez camera ca să mă simt mai comod. Am luat cina şi am mers la culcare cu un vârtej de idei pentru viitor în capul meu. În weekend am petrecut timpul pentru a cunoaşte mama mea gazdă, casa şi pentru a învăţa a trăi împreună. Curând am realizat că nu am destule competenţe pentru a comunica efectiv în limba română. Ştiam că acest lucru va trece imediat după ce mă integrez în noua mea comunitate din Varniţa. De asemenea am avut oportunitatea de a întâlni familiile fratelui şi respectiv surorii gazdă, şi să aflu mai mult despre ce mă aşteaptă următorii doi ani.

Luni a fost prima mea zi de lucru cu partenerul meu, am vizitat asociaţia de tineret cu sediul în primărie. Se observa că partenera avea emoţii, însă noi ambii ne-am concentrat ca să întocmim un plan pentru următoarele săptămâni. Marţi, am avut ocazia pentru prima dată să întâlnesc mulţi dintre tinerii voluntari care sunt membrii asociaţiei. Am avut şansa de a-mi practica Româna, ocazional am folosit Engleza pentru a clarifica detaliile importante. Am petrecut două ore pentru a ne cunoaşte reciproc, pentru a cunoaşte asociaţia şi modul în care ei văd succesele şi conflictele lor. An avut noroc să urmăresc membrii în acţiune, să văd pasiunea şi provocările lor în lucru cu asociaţia. La sfârşitul zilei am lucrat asupra unor planificări strategice pentru asociaţie şi am cerut membrilor să studieze ceea ce am finisat. Am hotărît să ne vedem din nou joi, şi membrii mi-au promis seara o excursie prin sat. L-am invitat pe Jeremy să meargă cu noi şi ne-am întâlnit cu membrii la 17.00 pentru a începe turul nostru de plimbare prin Varniţa. După trei ore şi jumătate, la asfinţit de soare, eu şi cu Jeremy încet mergeam înapoi, epuizaţi şi flămânzi însă foarte mulţumiţi de tur şi de şansa de a interacţiona cu tinerii într-un cadru neoficial.

Partenerul meu de lucru a plecat în vacanţă, deci am petrecut restul săptămânii întâlnindu-mă cu tinerii membri învăţând mai mult despre speranţele şi frustările lor în lucrul cu asociaţia. Am încercat să le explic de ce am venit în Varniţa, ce sper să realizez şi cum aş putea să îi ajut să creeze o asociaţie puternică. Joi, la serviciu, a fost prima masă în Varniţa, cu ocazia zilei de naştere a unei colege de birou. A fost o oportunitate pentru mine de a interacţiona cu oamenii din primărie într-un mod mai neoficial, relaxant şi distractiv. Eu, desigur, am fost întrebat în limba română multe lucruri despre viaţa mea, cu greu îmi reuşea să dau răspunsuri coerente la întrebări. În acest moment am început să apreciez cât este de important să petreci timpul cu colegii, prietenii, familia, care reprezintă un atribul indispensabil a culturii moldoveneşti. În timpul săptămânii am avut prilejul să fac o plimbare în jurul satului interacţionând cu oamenii în magazin, în stradă şi pe malul Nistrului.

Am încheiat prima mea săptămână mult mai fierbinte decât am început-o, încă obosit, dar foarte entuziasmat şi curios de ce mă aşteaptă în Moldova, în satul care m-a adoptat pentru următorii doi ani: Varniţa. Pe curând…

Michael Houdyshell

Articolul în limba engleză:

E toamnă. Păsările călătoare pleacă undeva departe. Zborul lor este îndreptat direct înainte. Ele şi-au luat rămas bun de la baştina sa. Ele ştiu că se vor întoarce la la primăvară, atunci când totul va reînvia, totuşi lacrimile alunecă din ochii lor blajini.

Unii oameni şi ei, la fel ca păsările, îşi iau zborul îndreptându-se spre linia orizontului. Acolo-i coprinde dorul, care le strânge inima atât de puternic încât le este greu să respire, şi-i face ca pe obrajii îmbujoraţi să alunece cristalele sărate. Acestea-i fac pe oameni să-şi aducă aminte de părinţi, de pâinea cea caldă de pe masă, de răsăritul soarelui şi numaidecât de baştina lor natală.

Acolo, unde plouă cu raze de lumină, unde ninge cu zâmbete de prunci, unde soarele răsare şi apune dăruindu-ne dragostea nemărginită – acolo e baştina mea, cuibuşorul meu de neam, satul Varniţa.

Multe suflete Varniţa a primit cu braţele deschise şi a petrecut, multe, cu ochii trişti, dar totuşi datoria noastră, a Vărniţenilor, e să apărăm cu cinste numele de „Varniţa”.

Autor: Ojovan Victoia, anul 2005